Archive for general

vremuri noi - poezii noi

O ştim cu toţii - poeţi ne-am născut. Facem versuri de cînd învăţăm să legăm două vorbe. E la mare cinste învăţatul poeziilor, aşa că - de la grupa mică-n sus - asta ni se toarnă în capete.

Dacă nu v-aţi fi gîndit la asta pînă acum, vi s-o fi părut că în grădiniţele noastre copilaşii stau cuminţi pe scăunele şi învaţă Gîndăcelul, Zdreanţă, Iarna pe uliţă…

Nu-i aşa. Se pare că nu s-au scris destule poezele pentru copii!

… la vremuri noi, e nevoie de poezii noi.

Dom’le, ce să zic? Poate nu-mi dau seama de valoarea literaturii contemporane pentru copii? Poate că peste vreo 40 de ani aceste versuri vor fi fiind clasice?

Poate. Sau poate nu.

Sau poate la anul, pe perete la grupa mare, o să văd lipită vreo fabulă de care nu ştiam: Telefonul şi tableta - sau ceva de genu’.

un minim

cînd e vorba de crescut copii, e loc şi de greşeli, şi de încăpăţînări, şi de sfaturi; şi de o dorinţă firească de a face treaba bine.

Ce faci ca să fie bine?

E, oare, nevoie să apelezi întotdeauna la sistemul medical privat? Ştiu oameni care nici picaţi cu ceară nu s-ar duce la Grigore sau la Budimex. Da - la ştiu argumentele; da - îi înţeleg. Dar nu pot să îi conving că nici o clinică pediatrică particulară nu o să aibă noaptea personal pregătit ca lumea. Oho! Au şi privaţii nişte dude de doctori, nişte pîrîţi şi nişte repetenţi - credeţi-mă! Îi nevoie să-i şi plătiţi gros ca să vă greşească diagnosticul şi să vă trimită apoi, cu coada-ntre picioare, tot la Grigore sau la Budimex?

Îmi garantaţi mie că o grădiniţă particulară obişnuită e mai grozavă decît una de stat? Îmi garantaţi că are - grădiniţa aceea - mai multă grijă, mai bună mîncare, mai serioasă educaţie? Eu vă pot găsi cîte o educatoare legendară la fiecare grădiniţă de stat - educatoare la care se înghesuie să-şi dea copilul tot cartierul. Nu zic c-or fi oameni care-şi concep copiii în aşa fel încît să prindă şi pe nu ştiu ce învăţătoare în clasa-ntîi; dar dacă sînt oameni dintr-ăştia, să ştiţi că nu mă mai mir…

Cînd ne lăsăm copiii la desene, oare canalele standard nu-s de-ajuns? Are nevoie un copil mai mult decît oferă Minimax, Cartoon Network şi Disney? Cunosc oameni care plătesc, dintr-un soi de snobism timpuriu, pachete suplimentare TV - fără publicitate, fără nu ştiu ce desene la care se uită restul lumii; dar desenele tot desene sînt; nicovala cade peste motanul cel rău şi-l face chiseliţă şi în frumoasele Disney, şi în clasicele Hanna-Barbera, şi în vechile Tom şi Jerry.

uite-un nene pe cal!

Ne plîngem că ni-s copiii proşti, că la bac pică pe capete. Că-i vina - fireşte - a sistemului, a copiilor, a televiziunii.

Nasol! - dar copilul nu-i un soi de Mowgli, şi căutîndu-şi de unul singur un rost prin lume, să găsească exemple de viaţă de la babuini, lupi, urşi sau elefanţi; copilul e crescut de cineva.

De părinţi.

Unde-s părinţii, deci? De cîte ori nu v-a venit să-i crăpaţi capul unuia care vorbeşte la telefon în timp ce copilu-i cade de pe vreun topogan? De cîte ori nu v-a venit să-i ziceţi altuia: “explică-i, bă boule, copilului cutare lucru!”

Mersul împreună cu copiii la cumpărături, la mall, la joacă e frumos; dar nu e de ajuns. Fiecare ieşire undeva e prilej şi de distracţie, şi de simţit bine - dar şi de învăţat ceva.

Copilul nu şade cu capul destupat, aşteaptînd să i se umple mintea cu lucruri de la sine. Trebuie să-i dai şi exemple. Trebuie şi să-i deschizi gustul. Dacă te vede citind o carte, poate că o să deschidă şi el una. Dacă - trecînd pe lîngă o statuie - îi spui doar că e un nene călare pe un cal, o să meargă toată viaţa pe stradă şi nu o să aibă cum să admire şi să înţeleagă frumuseţea nici unui oraş din lume.

Mă opresc des pe lîngă statuile ale oraşului nostru. Unele sînt urîte, altele sînt frumoase - nu asta contează. Mă uit  atent la felul în care părinţii explică ce-nseamnă statuile astea. O statuie nu e - repet - un nene pe un cal! O statuie e un simbol, reprezintă ceva; nenea ăla o fi fost un rege, o fi fost într-o bătălie, s-o fi preocupat să conducă o ţară spre mai bine, în vremea lui s-au descoperit lucruri, s-au construit palate, s-au schimbat idei şi concepţii!

Fiecare statuie, fiecare palat, fiecare stradă e un prilej de a vorbi copiilor! De a le deschide ochii, de a le deschide mintea, de a le deschide gustul de cunoaştere!

E păcat să ratăm asta. Copiii-s curioşi - să fim şi noi curioşi; e o bună ocazie de a fi mai deştepţi împreună.

trezim copiii


… a venit şi vremea să facem.

Ştiţi cerşetorii care se folosesc de bebeluşi ca să impresioneze oamenii?

Asta e exploatare de copii.

Dar ştiţi că de fiecare dată cînd îi vedem pe stradă bebeluşii aceia dorm?

Asta pentru că bebeluşii cerşetorilor sînt ţinuţi adormiţi. Nu-i greu; la o gîgîlice de om e de-ajuns chiar şi un pic de alcool; dar bebeluşii ăia pot fi şi calmaţi cu medicamente.

E aproape imposibil de dovedit. Nimeni nu a făcut asta pînă acum. Dar dacă am văzut treaba asta, trebuie să-i dăm de capăt.

Legal şi procedural, de asta ar trebui să se ocupe Protecţia Copilului, prin centrele sale de sector. Mi-e greu să cred că nimeni de-acolo nu s-a gîndit la faptul că bebeluşii ăia sînt adormiţi. Am vorbit cu oameni din organizaţii neguvernamentale, cu ziarişti de teren - oamenii ăştia cum de au văzut situaţia?

Nu-i nimic; de-acuma, şi Statul va trebui să vadă.

Primul impuls a fost să strîngem dovezi, să facem scandal, să ajungem la televiziuni şi să facem un reportaj - pe stradă. Apoi ne-am gîndit mai bine. Oricine poate face scandal, oricine poate semna petiţii - şi nu se schimbă nimic. Aşa că am hotărît să lucrăm frumos.

O poză şi o mie de cuvinte

Aşa că vom face poze la aceşti cerşetori - şi la bebeluşii lor. Le vom trimite, împreună cu sesizarea noastră, la direcţiile de sector - le spune D.G.A.S.P.C. şi le găsiţi şi voi aici. Fiind instituţii de stat, direcţiile astea vor trebui să răspundă. Fiind instituţii de stat, direcţiile astea au bilanţuri şi raporturi de făcut; şi cînd numărul sesizărilor va fi mare, foarte mare, ceva se va întîmpla.

Aşa lucrează Statul. Greu, încet, împins de la spate - dar mecanismul poate funcţiona. Unii dintre voi aţi probat acest mecanism.

Primul pas

Este, deci, o treabă pe termen lung. Înainte de scandal, încercăm să vedem dacă se poate rezolva legal. Şi ne interesează ca oamenii - cît mai mulţi oameni - să ştie.

O campanie pentru oameni ocupaţi

Eu nu am timp pentru aşa ceva - să merg pe stradă şi să vînez cerşetori. Şi nici voi nu aveţi. Şi mai ştiu că nici nu aveţi chef. Dar trebuie; chiar trebuie.

Şi nu e greu! dacă vedeţi un cerşetor cu un bebeluş dormind în braţe faceţi repede o poză; cu mobilul, cum o fi.

Băgaţi de seamă! - faceţi poza doar dacă vă simţiţi în siguranţă. Dacă nu, lăsaţi-o pe altcîndva.

Nu contează că o să avem mai multe poze cu aceiaşi cerşetori; cu atît mai bine - vom putea dovedi că activitatea lor e sistematică şi continuată.

Puteţi să scrieţi si voi la D.G.A.S.P.C. - un mail şi o poză. Dacă nu vreţi, nu-i nici o supărare: trimiteţi aici pozele (nu uitaţi data şi locul exact) şi scriem noi.

adresa noastră este hm@simplybucharest.ro

—————————————-

„Trezim copiii“ este o iniţiativă cetăţenească şi particulară lansată de Simply Bucharest şi nu este afiliată nici unei organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale. Oricine poate contribui cu fotografii, informaţii, acoperire media. Oricine poate prelua, susţine şi promova subiectul.

oamenii nu se prostesc brusc

… contrar a ceea ce cred unii, odată ce-au devenit părinţi oamenii nu se tîmpesc.

Am citit săptămîna trecută două materiale pe care trebuie să le comentez.

Primul e din Evenimentul Zilei - Femei ce nu pot suferi copiii: “Maternitatea le spală unor mame creierele”. Citez, deci:

De la discuţiile cu miez, la cele despre biberoane

Biberoane, scutece, colici, pediatri, lactaţie, modificarea sânilor, depresie post-partum- nimic din toate acestea nu interesează pe cei ce au decis să nu treacă prin experienţa de părinte. Totuşi, spre astfel de subiecte gravitează discuţiile când în grupurile de prieteni apar copii, iar Dana a observat cât de puternic afectează acest moment amiciţiile.

“Mi-au ajuns nenumăratele ocazii în care prietenii au întârziat ore pe motiv că nu a fost gata copilul, am renunţat la întâlnirile cu prietene bune, cu care, de la discuţii foarte interesante, am ajuns să vorbim doar de alăptat, caca, pipi şi biberoane”.

Nu vrea să ştie când a făcut Gigel prima oară caca la oliţă

A realizat că aceste întâlniri nu-i mai sunt de folos, că niciun subiect nu poate fi discutat până la capăt şi că, orice ar face, discuţia cu prietenele-mame alunecă tot spre maternitate. Toate aceste presiuni poartă pentru Dana numele de “dictatură”: informaţii despre etapele gravidităţii, pozele cu copilul, amănunte despre tot ce ţine de viaţa lui.

“Afli detalii despre programul de somn şi de supt, ştii tot ce nu vroiai să știi despre sânii mamei şi care sunt metodele cele mai eficiente de muls/adormit/alimentat progenitura. Pe profilul de Facebook al mamei încep nenumarate schimbări de status, în care afli ce fel de scutece sunt folosite, când creşte primul dinte, că Gigel a facut prima oară caca la oliţă, etc”.

E ridicol. Ştiţi - oamenii nu se tîmpesc dintr-o dată, oricare-ar fi motivul. Vă garantez; şi puteţi întreba orice doctor de cap, dacă nu mă credeţi.

Îndrăznesc să cred că, dacă simţi că prietenii tăi - odată ce au făcut copii - şi-au schimbat total subiectele conversaţiei, problema nu e la ei, ci la tine. Poate că, în realitate, nici înainte nu aveai ce discuta cu ei - şi doar ţi se părea că aveţi subiecte comune. Repet - oamenii nu se tîmpesc deodată, oricare ar fi motivul. Oamenii nu s-au tîmpit de-a lungul a mii de ani de făcut copii.

Şi încă ceva - prietenii rămîn prieteni.

Al doilea material a apărut pe Daily Cotcodac: Burtoiul cu melancolie (II). Citez şi de aici:

Copilul trebuie țesălat printre toate cutulițele lui drăgălașe, trebuie pudrat, uns, curățat în urechi, scobit în nas, îndopat cu oarece țâță și oarece biberon în completare. Apoi trebuie constrâns să râgâie. Dacă nu râgâie, nu doarme nimeni, tentativa e de prisos, fiindcă orice abatere de la ritual se răzbună decibelic, la prima colică. Toată casa îl imploră să râgâie, deși el nu pricepe mesajele verbale.

Tatăl îl zăngăne și-i promite tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, numai să râgâie odată. Și să sperăm că n-are memoria și urechea lui Făt-Frumos. Când în sfârșit cocoloșul îmbuibat slobozește sunetul izbăvitor, aproape că nu realizează nimeni, pe mami și tati i-a furat somnul, pe ea cu copilul în cap, într-o rână și-un colț de pat, și pe el lățit pe jos, cu ceafa strâmbă sleită de șifonier, lângă cădița cu clăbuc.

Dacă mai vorbim de viață sexuală normală în acest cadru cuprinzător, sună deja patologic.

… ar vrea să aibă haz; dar n-are. Oamenii au trăit fericiţi şi înainte de copil, şi au reuşit să trăiască fericiţi şi după ce l-au făcut.

Pentru că - vedeţi voi, oamenii sînt oameni; au nişte calităţi care-i împiedică să încremenească îndobitociţi într-o stare de fapt, oricît de grea ar fi aia.

Oamenii s-au iubit şi se vor iubi, oamenii au făcut sex şi o să facă sex, oamenii s-au unit şi o să rămînă uniţi - dar trebuie să înţelegi cîte-un lucru-două din ceea ce-nseamnă viaţă, ca să vezi asta.

vai, ce drăguuuţ!

nu-i aşa? Copiii sînt atît de drăgălaşi! Sînt aşa de dulci! Îţi vine să-i mănînci!

Da - aşa e. Dar asta nu mai e drăguţ.

E exploatare de copii. E pornografie infantilă. E o mizerie.

cu nasu-n televizor

… uitaţi-vă bine la ei, ca să-i puteţi recunoaşte cînd o fi să le mulţumiţi.

Au nume caraghioase sau sînt ei înşişi caraghioşi - dar cîte din primele lecţii de viaţă, de comportament, de vorbire nu sînt date de nişte personaje ca Maimu, Elmo, Tatonka, Geronimo sau Babar?

Ne-o place sau nu; i-om lăsa sau nu pe ăi mici în faţa televizorului - dar ăştia sînt primii lor prieteni buni.

la stat? la privat?

… asistenţa medicală - cel puţin în Bucureşti - îţi oferă nişte opţiuni. Aici sînt cele mai bune spitale de stat pentru copii şi cele mai multe clinici particulare.

Dar ce alegi?

E cam simplu. Pentru o răceală, o zgaibă, nişte bube, vreo chestie simplă - poţi merge fără grijă la privat. E mai simplu, mai civilizat, nu stai cu orele uitat pe holuri; e mai puţin traumatizant. Da - e mai scump; dar merită, atunci cînd te gîndeşti că şi la stat trebuie să laşi ceva.

Ştiu; medicul de familie poate să dea şi reţete, şi concedii medicale; dar pe medicul de familie nu prea-l găseşti în weekend sau seara; şi e aşa de simplu să suni la Med Life (de exemplu) şi să faci repede o programare.

Am spus-o; la privat nu prea te duci decît dacă nu e ceva serios - o să argumentez asta ceva mai încolo. Aşa că oamenii care merg la privat nu prea au să-şi bată capul decît cu întrebări ca: o să aştept cinci minute sau şapte?

La privat ţi se cer bani şi ţi se oferă confort şi curăţenie; ţi se vorbeşte frumos - cam asta primeşti; cu chitanţă.

Dar Doamne-fereşte să fie ceva mai grav; atunci te duci direct la Grigore sau la Budimex.

Da - au şi privaţii spital de copii, cu cameră de gardă, cu tot-ce-trebuie; dar ştiţi ce nu au? Nu au experienţă. Experienţa înseamnă mii de copii diagnosticaţi şi trataţi; şi mai înseamnă lucru în echipă şi proceduri verificate şi urmate de sute de ori; privaţii încă nu au asta. Deocamdată. Da; au luat doctori buni şi personal bun; dar încă nu fac intervenţii complicate; şi nici măcar nu fac din cele simple în mod constant, în mod repetat.

Poate aţi văzut; se găseşte cîte cineva la privat care să te tragă de mînecă: eu, în locul tău, m-aş duce la Grigore; ştiu ăia de-acolo ce e de făcut!

La stat, asta se face: se operează, se pun diagnostice - şi se face asta de cînd lumea.

Da - la stat doctorul nu are timp de lugu-lugu cu părinţii copilului. Are un minut-două la dispoziţie şi în timpul ăsta trebuie să vadă copilul, să asculte părinţii, să-şi dea seama ce e de făcut şi să şi zică ce e de făcut. Au fost douăzeci de copii înainte şi mai aşteaptă încă douăzeci la coadă - e de bun-simţ să înţelegi că doctorul nu are decît timpul pe care ţi-l acordă.

Dar la stat doctorul a văzut, poate, trei sute de cazuri ca al tău - şi din astea, a rezolvat mai multe decît ai crede.

Cel mai bine e că ştii că poţi alege unde să te duci - şi că ai de unde alege.

D-Toys: bravo lor!

Sigur aţi văzut numele şi sigla asta în colţul vreunei cutii cu jocuri:

D-Toys este o firmă românească, din Sfîntu Gheorghe. Face - de ani buni - felurite jocuri frumoase; se pricepe de minune la puzzle-uri, la cărticele, la chestii frumos tipărite şi frumos colorate.

Se întîmplă să-i cunosc şi să lucrez cu ei, de multă vreme, aşa că mi-e uşor să-i laud în cunoştinţă de cauză.

Piratate? aveţi grijă.

Cu toţii cumpărăm cărticele şi dvd-uri pentru copii - dintr-acelea care se vînd împreună cu ziarele. Aţi văzut că, de foarte multe ori, se găsesc greu. Vînzătorii de ziare ţi le dau pe sub mînă, ţi le păstrează - asta dacă-i cunoşti.

De aceea, pare cel mai simplu lucru să cumperi dvd-urile separat - adică de la vînzătorii de pe stradă, de la cei care se plimbă printre maşini la semafor, de la cei care stau pe scări la metrou.

Zici că faci o afacere - dar nu prea e aşa. Dvd-urile piratate au o hibă - merg din doi în paişpe. Şi rămîi cu un disc pe care tre’ să-l arunci la gunoi.

E păcat de banii tăi.

Da - ştiu; uneori nici dvd-urile originale nu merg; erori există. Dar măcar pe astea le poţi schimba!

În momentul de faţă, Libertatea vinde (joia, cred) desenele animate cu Ştrumfii. Se găsesc deja dvd-urile piratate: nu cumpăraţi aşa ceva. Cam unul din trei dvd-uri piratate nu merge.




acasa

despre...

acte alocatie astm bani batista bebelusuilui Bepanthen bloguri bunici carti carucior certificat de nastere Circ civilizatie Clinica Mayo cumparaturi desene animate Dr. Spock educatie farmacie fun general haine igiena joaca jucarii locuri de joaca magazine medicamente nume Orlando parc parinti porcarii povesti pregatiri presa sarcina scoala sfaturi siguranta copilului spitale studii teatru vacanta zile libere

pe categorii:

comentarii noi

arhive