„de la sine”

Germană-karate-balet-engleză-tenis-teatru-engleză-chitară-baschet-olărit-șah-pictură – și lista ar putea continua; și continuă.

E vorba de ce băgăm în copii, de lucrurile cu care-i pregătim de viață și de ce-i așteaptă mai încolo.

Par multe, dar nu-i greșit; copiii au în continuare copilărie, copiii se joacă, copiii fac și desfac: doar că, desigur, lucrurile „nu mai sînt ca pe vremea noastră” – dar mă-ntreb dacă nu cumva fiecare generație n-o fi recurs la aceeași replică. Chiar și „pe vremuri” copiii se duceau la felurite cercuri și aveau o droaie de activități suplimentare; și nu mă refer la culesul porumbului.

În fine: ideea-i că încercăm, cum știm mai bine, să-i învățăm și să-i pregătim.

Așa că-s cursuri de orice; cu adevărat de orice. Doar cursuri de telefon-calculator-internet… n-am văzut.

Asta fiindcă, probabil, presupunem că astea se-nvață de la sine; și, într-un fel, cam așa și e, fiindcă cu siguranță că deprinderile celor mai mulți dintre noi sînt neîndeajuns. Bunicii se prind greu, învățătoarele și profesorii de-abia de știu să dea un „paste” într-un document; cît despre ce-nsemnează siguranță pe internet… subiectul e dureros!

Da… copiii-nvață „de la sine”… dar știm ce-nvață? Știm dacă ei știu să se ferească să dea „YES” la orice prostie, știm dacă ei înțeleg să nu meargă din link în link și din clip în clip, fără s-ajungă în locuri unde pîndesc pornografia și prădătorii sexuali?

Mi-e teamă că aceste chestii nu se-nvață de la sine!

Învățăm, bunăoară, să vorbim „de la sine”, dar facem limba română pînă-ntr-a doișpea!

De-aceea învățarea telefonului, a internetului și-a calculatorului n-ar trebui să fie așa ușor trecută cu vederea – nu cînd nimeni mai nu poate trăi fără ele.

Știm ce fac, ce citesc, la ce se uită, la ce-s expuși copiii? Și dacă nu știm… știm cum s-aflăm ce-au citit, la ce s-au uitat și la ce-au fost expuși?

Știm cît din activitatea lor online… hm! – știm că au activitate online?

Știm cît din ceea se creează în online ajunge direct la copiii noștri și este creat special pentru ei? Și nu-i vorba aici de site-urile cu cîntece pentru copiii și cu jocuri pentru copiii – ci de influenceri care produc melodii, parodii, clipuri, materiale „haioase” la care se uită și puștiul de la clasa pregătitoare, și cel ce nu mai e puști deja, ci adolescent.

Sînt o groază de oameni pricepuți la internet care afirmă și azi că vloggerii, că influencerii pe Youtube, că distribuitorii de pe Facebook n-au nici un viitor fiindcă „nu monetizează” traficul: și în tot acest timp, acești oameni pricepuți nu văd că vloggerii și influencerii n-au nevoie de monetizare, ci de mica lor glorie – glorie la care-s expuși nu oamenii pricepuți, ci copiii oamenilor pricepuți.

un fapt banal

… de fapt, sîntem înconjurați de fapte banale; atît de banale, că nu le mai vedem.

Vă povesteam mai în primăvară că decanul Facultății de Medicină a oprit oamenii care-și duceau copiii la înot la bazinul din curtea Facultății să intre cu mașinile la EL în curte.

Cum e cald afară și mersul pe jos n-a omorît pe nimeni, oamenii parchează prin preajmă, care cum pot. Unii, mai pe trotuar, alții, mai pe stradă. Din fericire, se găsesc locuri.

Iar acum, dragii mei, să vedem mizeria – că pe ea o așteptam!

În poza ilustrativă, găsim un trotuar blocat de un „cetățean” – și-a lipit mașina de gard.

Se vede cum restul șoferilor au parcat avînd grijă să lase oleac’ de loc; nu pentru vreo pisică să se strecoare, ci chiar pentru circulația pietonilor. Suficient de rezonabil, pentru orașul nostru!

Acest „cetățean”, însă, are copil. Dar copilul i-a crescut, nu mai merge-n cărucior. Bag mîna-n foc: cînd avea bebeluș, „cetățeanul” boscorodea și blestema toți nesimțiții care parcau ca boii și nu lăsau loc pe trotuar să treacă cu căruciorul… dar el – părinte! – nu se gîndește azi la alții.

Cea mai mare mizerie ne-o facem noi între noi – nu vine Statul, nu vine Primăria să ne-o facă.

ar fi o șansă pentru adolescenți

… cît fuse vara de lungă ne-am petrecut vremea hușuind fel de fel de dîrlăi care-și făceau veacul prin fața blocului. Nu că făceau larmă; ci mizerie – multă mizerie! – era problema.

Da’ pe bune că-nțeleg: unde să se-aciuiască? Ce să facă? Cu ce să-și umple timpul?

În ultimii ani Bucureștiul nostru s-a mai sclivisit oleacă și s-a ales cu destule locuri de joacă pentru ăi mici. E-un lucru foarte bun.

Doar că ăștia mici cresc – și, după ce trec de 12-13 ani, nu prea mai au ce să facă.

Mă uit în urmă; pe vremea mea era, într-adevăr, mai simplu. Puteam juca fotbal, tenis cu piciorul, bambilici: și-o puteam face pentru că aveam unde. Strada era mai goală; mașinile parcate, un sfert; puteam juca un set dublu de tenis cu piciorul și să nu treacă nici o mașină ca să ne deranjeze.

Azi nu mai ai cum să faci asta – nu mai ai loc, nu mai ai cum. Strada-i sufocată și de mașini parcate, și de mașini care trec: nu mai știi pe-unde să te dai din calea lor.

Mai puteam merge, nestingheriți, în curtea școlii. Era loc să tragem – în același timp- vreo trei meciuri de fotbal. Cîte înserări reci, vinete, umede s-au lăsat peste noi, cei care dădeam cu picioru-n minge atunci.

Azi nici în curtea școlii nu mai poți face mare lucru. Paznicii nu te lasă să-ți faci de cap. Pe maidanul vesel s-a construit sală de sport, dar nu-i deschisă decît pentru ora de educație fizică, nu?

E o mare problemă – adolescenții n-au ce face, unde să se ducă, n-au șansa să aibă o activitate.

Sigur! Se pot strînge să joace fotbal pe vreun teren sintetic – la balon – dar n-au toți bani; n-au toți acces; n-au toți cum.

Ce-i de făcut? Zău că nu știu. Cum să le redăm strada? Cum am putea, bunăoară – să-nchidem, în fiecare seară, cîte-o stradă din cartier, pe care să se poată bate mingea, să se joace ping-pong sau să se-ntreacă skaterii? Ar fi, desigur, mai folositor decît să-nchizi un bulevard din centru pentru nimic! O fi greu de făcut? Sigur! Vecinii o să se plîngă de gălăgie și că n-au unde să parcheze – dar merită.

Da’ poate nu-i nevoie să-nchidem strada, deși nu-i deloc o idee nefolositoare. Avem încă în orașul nostru spații ce pot fi folosite: școlile încă au loc în curțile lor.

Cum-necum, școlile din cartiere trebuie să se deschidă comunității. Curtea școlii și terenul (și chiar sala de sport) trebuie să fie accesibile celor din vecini. Da – se strică, da, se degradează; dar e un cîștig pentru toată lumea. E o șansă pentru adolescenți să nu mai bea „redbull” și să sudeze țigările – și s-o ardă mai sănătos.

Eu așa văd. M-aș bucura să se-ntîmple asta: poate vom avea înțelepciunea s-o facem.

… n-am făcut-o. Și îmi pare rău.

Pe medicul Burnei nu l-au făcut mare numai ăi de deasupra lui. L-au făcut și ăi de dedesubt, și ăi din lateral – ăia care au tăcut. Care au fost cu el in sala de operație ani de zile și l-au vazut omorînd cu sînge rece. Vor fi chemați în judecată pentru complicitate? Sau vor sufla ușurați, numai cu crucea cu limba-n gură că au scăpat de psihopat?

Si, ce-i mai criminal, Burnei s-a făcut mare pe spatele părinților. Nu știu, nu pot – mulțumesc lui Dumnezeu că nu știu și nu pot – să îi descriu cinismul. Dar nici nu pot sa uit doua întîmplări.

Acum câțiva ani, de urgență la o clinică privată, maimuța mică cu recomandare de operație de urgență: hernie inghinală. Înainte de operație, normal, ecografia. Medicul ecografist, căruia n-o să-i dau numele, pentru că am promis, ne spune clar: nu stați aici. Mergeți in altă parte. Și ne-a spus și unde. Și a fost bine.

Trei luni mai tîrziu, 30 decembrie, febră, tuse, tot tacîmul. Camera de garda de la Budimex: omor de lume, salvări – am tot stat vreo doua ore parcă. Ne vine rîndul: doamna doctor tînără, frumoasă, profi, scurt și la obiect. Copilul cuminte, dar timorat (era după operația de hernie, știa ce-i ăla spital) stă la consultat, o bușește plînsul cînd vede spatula. Doamna doctor face pasul de la om la vită: Da’ negativistă mai ești, fetițo!

… fetița avea trei ani. Eu am luat rețeta, copilul și am plecat. În loc să-i explic supraoamei din fața mea că nu mă interesează ce coji de cartofi a mîncat mă-sa ca s-o țină la medicină, nu mă interesează ce șpagă a dat sa intre în spital, nu mă interesează cît costa un tratat, cît cîștigă un medic tînăr, nu mă interesează de cînd n-a dormit și cîți domni profesori au invitat-o să s… p… și că dacă n-are chef să fie medic de copii la stat să se care la privat sau undeva afară.

Eu aș fi putut face asta. Pentru că mă cred deștept tare și pentru că aveam un copil răcit și pentru că nu eram, în nici un caz, într-o situație disperată.

… și n-am făcut-o.

Și îmi pare rău.

„nu s-a stricat mașina”

img_7869

Dimineața mergem împreună la treburile noastre – mici și mari. Ea la școală, eu la muncă. Cît e vremea blîndă cu noi, o luăm pe jos, printre blocuri; facem un pic peste-un sfert de oră.

E un sfert de oră cîștigat, un sfert de oră al nostru: cînd stai să te gîndești, niciodată nu-ți pare că timpul petrecut împreună-i prea mult!

Mai vorbim de una-alta, poate ne mai luăm o chiflă fierbinte – așa frumos miroase pîinea-ntr-o dimineață rece, plină de chiciură!

Și ne place.

„da’ nu vreți să vă ducem noi?” – ne mai întreabă, grijulii, părinți cu care ne-ntîlnim la stop…

E frumos, e vesel – e și sănătos; asta, desigur, dacă nu te calcă cineva. Mă uit la străzile care duc la școală. Nici una nu are trotuar pe care să poți merge; copii, bunici, cu toții se feresc cum pot mai bine de trafic.

… așa-nvață, mult prea devreme, copiii că-i mai bine să mergi cu mașina: din nepăsarea și disprețul cu care Primăria și Poliția-i privește pe cei care merg pe jos.

la Pașapoarte

pocitania

Statul Român, în grija să constantă și susținută pentru bunăstarea cetățenilor, le cere acestora să-și reînnoiască pașapoartele des.

Pașaportul adultului e valabil cinci ani – nu zece, ca-n restul țărilor civilizate la care tînjim.

Iar copilul – dragul de el, viitorul Țării noastre – primește pașaport valabil trei ani. Deci, părinții, din trei în trei ani, plătesc ditai taxele și înfruntă ditai cozile. Elegant: nu contează că alte state au socotit că același copil se poate folosi de un pașaport cinci sau chiar șase ani!

Așadar, fii-mea, care trece-a doua, e deja la al treilea pașaport: dacă mă gîndesc bine, are mai multe ca mine.

Să vedem însă cum ne-ntîmpină Statul pe noi, cei care vrem să ne facem pașapoarte așa de des!

În primul rînd, Statul a pus serviciul pașapoartelor într-un loc accesibil din București: în Pipera – Iorga nu mai lucrează de trei ani buni.

La Pașapoarte, în Pipera, n-ai cum s-ajungi cu transportul în comun, dacă ai copii după tine; trebuie să-i trambalezi două stații prin soare – că mergi mai repede pe jos, decît cu autobuzul 135 luat de la metrou. Deci, dacă n-ai mașină, ai încurcat-o.

Statul a grupat – în aceeași sinistră locație – serviciul Pașapoarte pentru București și pentru Ilfov; deci dacă locuiești în Jilava ori Bragadiru ți-e chiar ușor să faci o călătorie de plăcere pînă-n Pipera, nu?

Același Stat ține – tot acolo – și permisele de conducere, și înmatriculările; la fel: atît pentru București, cît și pentru Ilfov: ce haos e.

Statul, însă, nu-i hain: oferă cetățenilor posibilitatea să-și facă pașapoarte și la ei în sector; cîte o unitate a evidenței populației face și pașapoarte. Simpatic foc, însă, este faptul că acum – vara, cînd oamenii se-nghesuie la cozi – Statul a închis ghișeele din sectoarele 2 și 5.

Mai este și sediul din Piața Amzei. Aici, Pașapoartele au primit, la cucurigu-pe-un hol, cîteva ghișee; nu poți urca cu un cărucior de bebeluș, să știți: dar măcar poți ajunge mai lesne, aflîndu-te în centrul orașului.

Și apoi, desigur, vin cozile

Cu toate astea-

Cu toate astea, deunăzi, le-am făcut pașapoarte celor mici petrecînd în total un sfert de oră: politicos, civilizat și agreabil.

Pe bune! Cum?

Fiindcă același Stat a reușit să pună în funcțiune programarea on-line (se făcea de ceva timp la Pipera; dar de o săptămână este operațională și-n Amzei). Intri peepasapoarte și-ți faci programare. Și te duci direct la ghișeul care servește programările on-line, la ora stabilită. Dai actele, faci poza, pleci acasă bucuros că e simplu.

E simplu – și merită lăudat.

carte frumoasă…

… puține au fost cărțile care-au fost atît de rîvnite în vremurile comunismului, precum „Atlasul Zoologic”. Nu doar că se găsea greu, dar era și scump - trecea bine de suta de lei, iar suta era încă grea.

Pe hîrtie lucioasă, cretată, cu planșele desenate cu talent și migală, era o carte peste care te puteai uita zile-n șir…

Anii au trecut. Azi, la orice colț de stradă, dai peste cărți frumoase. Unele-s chiar traduse cu un pic de bun-simț; dar cele mai multe - nu. În plus, sînt scrise cu fel de fel de fonturi pe care copiii se chinuie să le buchisească, de „artistice” ce sînt.

Zeci de așa-zise „edituri” propășesc vînzînd tipărituri - că nu-s cărți! - pentru copii, la niște prețuri oribil de mari.

Dar copiii vor avea nevoie mereu de lucruri frumoase și bune.

Așa că nu dați banii pe prostii.

Cumpărați „Atlasul Zoologic”, re-editat în condiții grafice foarte bune de Editura Didactică și Pedagogică. Cumpărați-lonline, direct de la editură, chiar - o să primiți tot ajutorul. Îl primiți prin poștă sau îl luați direct de la sediul lor - e la doi pași de Cișmigiu, ce plimbare frumoasă!

„Atlasul Zoologic” se vinde la prețul nemaiîntîlnit de… 45 de lei.

A - cu un drum, am luat și „Atlasul Botanic” - ăsta e 43 de lei.

Atlasurile astea fac toți, toți banii. Mă bucur că le-am luat.

o privire asupra școalelor de-acum trei sferturi de secol

… citii pe Biblioteca Digitală a Bucureştilor un anuar al școalelor bucureștene din 1941-42.

În vremuri tulburi, Școala căuta să-și facă treaba și să se laude cu drumul parcurs. Bucureștiul se mărea, înghițind comune și mahalale - și localuri de școli se construiau; se utilau; grădinițele, cantinele se-ndeseau; iar copiii învățau mai bine, după metode noi.

Parcursese lung drum, școala, de la ceaslovul lui Creangă și de la metoda lui Marius Chicoș Rostogan. Ca exemplu, cu-n secol înainte, într-a patra programa sunase altfel.

Țara era săracă, degeaba credem noi că interbelicul fusese o perioadă a laptelui și a mierii. Înapoierea oamenilor trăgea încă greu. Cartierele sărace utilau cu greu școlile. Nici atunci nu erau copii care să-și permită să urmeze cursurile. Pentru ei se căuta să se-nființeze cantine, ale căror provizii să fie procurate prin comunitate…

Copiii săraci - debili, tuberculoși - puteau petrece timp la solarii.

Era greu. Abordarea Inspectoratului v-ar părea azi brutală, discriminatorie, fascistă.

Proștii cu proștii, deștepții cu deștepții. Nu era un sistem perfect; era un sistem care - cred - încerca să caute ce-i mai bine de făcut. Erau alte, alte vremuri.

… dacă - azi - cineva ne-ar categorisi copiii aidoma tabelei de mai jos, ar ajunge la pușcărie.

… cu toată abordarea asta brutală, ieșea un pic la suprafață încercarea de a înțelege problemele și cauzele lor. Copiii erau nu numai categorisiți, dar și urmăriți îndeaproape.

Citiți argumentația de mai jos - dar chiar și-acum trei sferturi de veac era justificată, oare?

Cu toate astea, școala educa după metode noi. Teatru; desen; cercuri diverse; ateliere; muzică…

Școala începea să-nțeleagă că cei mici trebuie să iasă, să umble; să facă excursii. Priviți planul unei excursii de-o zi pînă la Pădurea Băneasa: pe jos! Azi ar fi de neconceput să lași copii să meargă altfel decît cu autocarul.

Cîte putea învăța un copil, de la Arcul de Triumf pînă la Băneasa! Istorie, antropologie, industrie. Natură, avioane, trenuri, radiodifuziune, orientare pe hartă…

Asta era bine - și promitea să fie tot mai bine.

Anuarul școalelor primare e o lectură care nu plictisește. Ne-ajută azi să pricepem cum vedeam lucrurile atunci. Dar - la fel ca și acum - și dăscălimea de-atunci scăpa lucruri elementare din vedere. Anuarul conține o listă a școlilor, cu un mic istoric succint al celor mai vechi; cele particulare sunt și ele pomenite. Dăm și peste Notre Dame de Sion

… dar nu dăm peste o amărîtă de listă cu adresele școlilor. Avem lista personalului din toate școlile - dar nu deslușim, cu ajutorul Anuarului, unde erau ele. Bunăoară - și vă las cu ghicitoarea asta - unde era Școala de băieți nr. 52, înfățișată în imaginea de mai jos?

Liceul Mihai Ionescu - impresii

Acum doi ani pe vremea asta căutam disperat școală.

Am ales Liceul Teoretic „Mihai Ionescu” în baza unor recomandări.

La două luni de la începerea școlii, în noiembrie 2014, căutam iar disperat școală. În luna februarie deja situația devenise intolerabilă. Îi invidiam pe cei care reușiseră să-și mute copiii în vacanța intersemestrială, eu fusesem mai fraier, nu-mi ieșise.

Pe scurt: dispreț față de siguranța copilului, lipsă de supraveghere, ignorarea violenței verbale și fizice echivalentă cu încurajarea ei, sancționarea victimelor, haos, nesimțire, tupeu agresiv, minciună. Și de învățat, în caz că vă întrebați, nimic. Zero. Nada de nada.

Puteți să-mi cereți detalii înainte de a vă înscrie copilul acolo. Vă voi răspunde cu mare drag.

Mamele nu-s importante

Știți - ne plîngem că viitorul ni-i sumbru, dar ce facem ca să-l colorăm?

… mmmmnimic.

E la mintea cocoșului că orice bună măsură luată azi, în sprijinul celor ce-o să vină, își va arăta roadele cu timpul: pe măsură ce oamenii se vor obișnui cu binele, vor lua decizii ce pot aduce un mîine mai bun - chiar mai îndepărtat.

Așadar, ce face Statul ca să fie bine? Să-ncepem cu ceea ce face el pentru Mame.

Mama are voie să șadă acasă - nu așa cum credeți, uitîndu-se la televizor ori stînd pe telefon, ci ocupîndu-se de copilul ei mic - doi ani. O vreme a fost așa: în ăia doi ani primea 85 la sută din salariul ei, dar nu mai puțin de o anume sumă minimă.

Statul nostru, în bunătatea și înțelepciunea sa, s-a gîndit că-i un adevărat huzur pentru mame; așa că a schimbat treaba asta: stai acas’ pe 85 la sută un an saustai doi ani - dar pe o sumă mică, minimă.

De vreo juma’ de an este o inițiativă care vrea să îndrepte mizeria asta. Inițiativă care a zăcut, prin bucătăria deputaților, așteptînd să-i vie rîndul; căci, nu-i așa, Mamele nu-s la fel de importante precum cîinii ciobanilor…

Inițiativa zace și azi; că, în tot acest timp, mii de mame pierd bani - bani care-ar putea fi ai lor; din care-ar putea să facă mai mult și mai bine copiilor.

Acum cîțiva ani, noul-născut primea și-o mică sumă pentru trusou; iar familia beneficia și de-o primă de naștere: nu mult, dar un ajutor, acolo; un gest; o încurajare. Desigur, așa ceva azi nu mai există.

Deci, am văzut cît de bine și de frumos încurajăm mamele viitoare - să vedem și cît de ușor le este și celor care deja au copil. Cîte creșe s-au construit? Că mai e cîte un primar care-a mai renovat vreuna ori chiar a construit alta, e caz izolat; dar creșe și grădinițe trebuie să fie construite nu doar prin voință locală - ci prin voința și străduința Statului; el încurajează oamenii să producă viitorul.

Se lățesc orașe, se ridică etaje peste etaje de blocuri; stau mii de oameni la periferiile cele noi - dar în aceste periferii găsești doar grădinițe și creșe particulare… scumpe - pe bani. Bani, bani, bani!

Ți-a plăcut cînd te-ai futut cu bărbat-tu, hai? Ia - acuma treci să te fută și Statul.

Dar ce-mi place cu adevărat, îmi place maxim, este că, oricît am căutat, n-am văzut aceste subiecte preluate pe nicăieri; n-am văzut analiști, n-am văzut editorialiști, n-am văzut dătători de păreri, n-am văzut deontologi, n-am văzut bloggeri - n-am văzut pe nimeni scriind despre Mame, despre ce-nseamnă sprijinirea familiei pentru o țară, despre ce lucru gingaș este viitorul ei.

Pentru că Statul e făcut de noi; „oameni” care-am învățat să nu ne mai pese de lucrurile din jurul nostru.




acasa

despre...

acte alocatie astm bani batista bebelusuilui Bepanthen bloguri bunici carti carucior certificat de nastere Circ civilizatie Clinica Mayo cumparaturi desene animate Dr. Spock educatie farmacie fun general haine igiena joaca jucarii locuri de joaca magazine medicamente nume Orlando parc parinti porcarii povesti pregatiri presa sarcina scoala sfaturi siguranta copilului spitale studii teatru vacanta zile libere

pe categorii:

comentarii noi

arhive